CRONICĂ DE TEATRU: „Dreaming Romania”, spectacolul unei generații

Scris de Calin Ciobotari la 11 Jan 2014, ora 15:22

De ceva vreme, mă surprind tot mai des raportându-mă la spectacole prin intermediul acelei distincții a lui Peter Brook: teatru viu vs teatru mort. De regulă, nu ai nevoie de mai mult de un sfert de oră pentru a înțelege dacă o montare face parte dintr-o categorie sau alta. Desigur, pentru că majoritatea spectacolelor supuse unei asemenea analize bipolare ar intra în categoria teatrului mort, m-am obișnuit să fac delimitări în interiorul acestei categorii, clasificând spectacolele moarte în „moarte de tort”, „aproape moarte”, „morticele”, „mai mult decât moarte”, „moarte fără un pic” și așa mai departe.

Ei bine, recent am avut șansa unei răsturnări neobișnuite de situație. S-a întâmplat la Teatru fix, unde am asistat la o reprezentație a spectacolului „Dreaming România” și am înțeles că există și teatru nu viu, ci foarte viu. Căci aceasta este impresia generală pe care ți-o lasă spectacolul acesta formidabil, realizat de o mână de tineri dezinhibați, inteligenți și predați (fără speranță de recuperare) ludicului. Realizat pe un scenariu colectiv și având parte de o regie dublă (Mihai Pintilie și Radu Horghidan), „Dreaming Romania” este cel mai open mind spectacol pe care l-am văzut în ultimii ani (alături de „Solitaritatea” Gianinei Cărbunariu). Ne vorbește, mai mult sau mai puțin direct, despre noi, despre varza totală poreclită societate, despre România aceasta pe care, naiba s-o ia, ne-am dori-o atât de altfel, atât de diferită, despre păcatele și tarele noastre văzute sau nevăzute.

Aș fi tentat să văd în „Dreaming Romania” o vastă satiră, o parodie infinită despre prezentul carpato-dunărean, însă ceva din mine pretinde că aș fi asistat la un foarte subtil material documentar, un fel de „ghid turistic” prin rahatul patriei. Este, oricum, o construcție inteligentă cu valoare de muzeu în interiroul căruia forfotesc, exponate vivante, faptele noastre românești de zi cu zi, cu crimăciuni, pornăciuni, prostăciuni și cu sentimentul românesc al ființei „bini di tăt” în chip de fundal lăbărțat peste lucruri și oameni.

Spectacolul începe cu o degringoladă totală în care tu, spectatorul, te trezești băgat într-o mulțime furioasă ce strigă „Rușine”, „Jos Guvernul” și multe alte chestii cu care, nu-i așa?, suntem atât de familiarizați. Ești implicat direct, ești băgat în rahatul social până peste cap și, când vezi cu câtă seriozitate strigă unii și alții, mai că-ți aminești că sistemul ți-a tras-o și ție; începi, ca atare, să zbieri din toți rărunchii despre tei tăiați, gaze de șist, Roșia Montană și așa mai departe. Dacă ai băut mai mult de o bere așteptând să înceapă spectacolul, mai că ai da și o pereche de palme vreunui politician ce ar îndrăzni să-și arate mutra. Într-o a doua scenă a spectacolului, te vezi dirijat de un cetățean blond și agitat (Alex Iurașcu), care te trimite să-ți iei un scaun și să stai dracului jos. Brusc, realizezi că te afli într-un studio de televiziune făcând figurația aceea specifică show-urilor tv. La lumina roșie aplauzi, la galben scoți interjecție favorabilă, la albastru interjecție nefavorabilă. Mai afli că ai ajuns în platourile postului TVC (cu pronunție TeVeCe), adică Televiziunea Valorilor Culturale, unde, cu obiectivitate și distanță brechtiană ți se spun știrile zilei. Un prezentator (Mihai Pintilie) filmat live, vag aducând cu DD, îți vorbește despre realitățile prezentului. Și spectacolul se face sub ochii tăi… Cu câteva minime modificări de decor, plonjezi în inconfundabila atmosferă de spital/ policlinică românească, acolo unde faci corp comun cu actorii care așteaptă să intre la doamna doctor. O asistentă, vai, atât de autentică!, ignoră că ești pe punctul de a crăpa și te trimite să completezi un formular. Totul e de un firesc copleșitor, de la certurile pacienților la furiile doctoriței, de la micile detalii la majorele adevăruri… O altă felie prezentată la TVC se consumă într-o clasă a unui liceu românesc, unde, din nou, teatrul implicativ te lucrează de nu te vezi. Ești coleg, printre alții, cu un șofer de microbuz, cu o fătucă fițoasă, cu nelipsiții șmecheri ai clasei. Asiști, nu fără cutremurare, la agresiunea de care are parte profesoara, umilită de propriii elevei pentru salariul ei de 800 de lei. Râzi, dar nu e râsul tău, e mai mult o grimasă, un scrâșnet… Atmosfera se schimbă la party-ul Claudiei, unde ai fost invitat. Este, de departe, cea mai puternică bucată de spectacol. Până să îți dai seama ce se întâmplă, te pomenești cu vreo două beri în mână, sculat de pe scaun și băgat în ringul de dans, parte din dezmățul general în care se distrează Claudia și prietenii ei. Poliție, scandal, mă rog, tot tacâmul… Naturalețea scenelor este uluitoare. Actorii nici măcar nu mai improvizează, totul curge de la sine, mai vrei o bere?, mai ia o bere!, de ce nu dansezi?, să mor io dacă te mai invit data viitoare… Ești epuizat, mahmur și posibil beat la scena următoare, martor implicat în emisiunea Jurnal de Familie, unde o zână mioritică îți prezintă drama unei familii căreia Biserica și Primăria i-au luat casa. Iarăși râzi cu lacrimi, și iarăși parcă nu e râsul tău. După fiecare din aceste scene, Mihai Pintilie, prezentatorul tv, îți citește date statistice despre dezastrul din sănătate, despre cel din educație, despre infracțiuni și abuzuri. Ultima parte a spectacolului este, din nou, o satiră, însă una „pozitivă”. Alături de Partidul PLM (nu vă gândiți la porcării, sunt inițialele Partidului „Pentru o Lume Minunată”!), visezi la o Românie în care toate mizeriile de până acum au devenit istorie, o Românie în care o fericire bovină te împresoară de peste tot, totul s-a rezolvat și nu mai e nimic de făcut! În afara faptului de a protesta pentru că pensiile au crescut doar cu 50 la sută, iar câinilor li se dă mâncare normală, și nu Pedigree…

Nici nu-ți vine că au trecut aproape două ore. Ești buimac, încântat și nefericit, stors de atâta râs, dar cu un gust discret de amărăciune. Visul s-a terminat, îți iei haina de la garderobă și revii în România cea de toate zilele…

Farmecul special degajat de „Dreaming România” provine prioritar, cred, din încercarea reușită a celor implicați de a fi complet sinceri. Separarea publicului de scenă este anulată, tu însuți devenind actor într-un scenariu ce te conține. Spectacolul te transformă în personaj, iar transformarea nu este artificială, convențională, ci cât se poate de firească. Lumea de pe scenă este chiar lumea ta, iar lumea ta, la rândul ei, este spațiul public al tuturor. S-ar putea crede că într-un asemenea cadru, întâmplarea e la ea acasă. Nimic mai neadevărat! Totul este sub control în această Babilonie organizată, cele mai mici detalii sunt puse la punct, lăsându-se, însă, simultan, un consistent spațiu de joc și libertății.

Cât privește actorii, sunt minunați! Este o bucurie să te uiți la ei, să-i urmărești în manifestările mereu surprinzătoare, să te lași confiscat de prospețimea teribilă cu care își construiesc personajele. Pe Ancuța Gutui am regăsit-o maturizată, actriță puternică, gata să treacă de la compunerea unei bătrâne la intransigența unei profesoare sau la bunătatea stupidă și jucată a unei zâne fabricată de televiziune. Are mijloace, are control asupra mijloacelor, are charismă și inteligență scenică. La fel, m-am bucurat să-l revăd pe Adrian Marele, cu al cărui mare potențial actoricesc mă întâlnisem acum vreo doi ani, în „Squat”-ul regizat de Octavian Jighirgiu la Baia Turcească. După un mai puțin sclipitor rol în „Sînt o babă comunistă”, îl regăsesc, spuneam, în deplină formă în câteva personaje absolut memorabile: șoferul de microbuz căznindu-se să termine liceul, soțul cu boală incurabilă sau polițistul. Succesul acestor personaje vine în special din atitudinea corporală a actorului și dintr-o știință a gestului pe care, fără îndoială, Adrian Marele o deține. Alex Iurașcu și Bogdan Cantauz sunt inepuizabili. Alcătuiesc un cuplu foarte reușit, mai ales în scena de la școală. Alex Iurașcu a crescut mult, personalitatea lui scenică a tot mai bine conturată. La Teatrul „Luceafărul” poate fi văzut în „Prințul fericit”, acolo unde face un rol diametral opus, scoțând la iveală un remarcabil fond sensibil. Pe Claudia Chiraș o văd pentru prima oară jucând. E impresionantă abilitatea ei de a livra publicului imagini personale atât de diferite; dezlănțuită și voluptoasă în scena party-ului, o regăsim responsabilă mamă de familie în bucata de melodramă tv. Pe Roxana Durneac o regăsesc altfel decât în teatrul mort semnat de Liviu Manoliu la Ateneul Tătărași; în rolul asistentei depășită de situație este inegalabilă! Alexandra Gîtlan, actriță dinamică și puternică, dă lovitura cu o doctoriță înnebunitor de autentică, iar Delia Neagu rămâne în mintea spectatorului ca „artistul familiei”, fetița ușor traumatizată căreia tatăl i-a făcut o clapă de lemn.

Înclin să cred că, prin temele pe care le abordează, dar și prin tehnicile teatrale prin care este construit, „Dreaming Romania” are șansa de a deveni spectacolul unei generații. O generație vie, capabilă să schimbe trendurile teatrului românesc și, de ce nu, ceva din îmbâcseala unei societăți muribunde. Ar fi o prostie ca acest spectacol să nu se mai joace. Ar trebui să devină itinerant pentru că nu e numai al Iașului și al Bucureștiului (unde, anul trecut, a câștigat premiul pentru Cel mai bun spectacol la Festivalul Național de Teatru Independent), ci al întregii Românii…

Mai multe articole

ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Reclama 300x250 Stejarelul